Va prezint mai jos un interviu cu domnul Augustin Cozmuta, fiu al satului Cernesti, scriitor, publicist, interviu realizat de Gabriel Gherasim:
Gabriel Gherasim: Puteti sã ne dati câteva date biografice si profesionale despre dumneavoastrã?
Augustin Cozmutã: Sunt nãscut în 14 noiembrie 1944, în localitatea Cernesti. Studiile liceale, la Tg. Lãpus, le-am absolvit în 1962, iar cele universitare la Cluj-Napoca. Sunt licentiat în filologie, promotia 1967 (cu lucrarea “E. Lovinescu si modernismul”) si de asemenea în filozofie (cu lucrarea “Politicul în publicistica lui Eminescu”). Am fãcut cursuri post-universitare de sociologia culturii si a presei. Din 1968 sunt ziarist la Baia Mare. Colaborez la revistele Tribuna, Steaua, Familia, Astra, Ateneu, Presa Noastrã, Archeus, Pro Unione, Nord Literar, la suplimentele Maramures si Graiul de Duminicã, la culegerile si antologiile Pagini Maramuresene. Am alcãtuit antologia literarã “Nord statornic” (Baia Mare, 1973). Debut editorial cu volumul “Punct de trecere”, interviuri, Editura “Gutinul”, Baia Mare 1995, premiat la Salonul de carte de la Oradea. În anul 2000, am publicat volumul “Punct de vedere”, editoriale, la Editura Universitãtii de Nord Baia Mare, inaugurând seria Jurnalism. Am cãlãtorit în Polonia, Italia, Belgia, Olanda, Germania, SUA. Volumul “Coasta Pacificã. Jurnal Californian”, apãrut în 2002 la Editura “Risoprint” Cluj-Napoca, a fost premiat la manifestarea bãimãreanã “Cãrtile anului”, sectiunea publicisticã. Sunt membru al Uniunii Ziaristilor Profesionisti din România, redactor-sef al ziarului “Graiul Maramuresului”, secretar general de redactie la revista “Nord Literar” si vicepresedinte al Asociatiei Scriitorilor Baia Mare. Sunt cadru didactic asociat la Universitatea de Nord Baia Mare, specializarea Filozofie-Jurnalisticã si Doctorand al Universitãtii “Babes-Bolyai” Cluj-Napoca, specializarea Sociologie.
G.G.: Ce si cine anume din cultura de bastinã româneascã v-a inspirat în profesia dvs. de-a lungul anilor?
A.C.: Publicistica scriitorilor români si îndeosebi a lui Eminescu mi-a fost un izvor permanent de inspiratie în profesie de-a lungul anilor. Am considerat totdeauna jurnalismul ca parte a culturii, iar istoria presei românesti consemneazã numeroase nume de ziaristi care s-au impus si ca însemnati oameni de culturã. Chiar dacã munca gazetarului se deosebeste esential - mai ales azi - de cea a scriitorului, standardele de creatie în presã trebuie sã tindã calitativ spre înalte exigente estetice. Mesajul publicistic nu poate coborî în derizoriu si în improvizatie facilã. Nu putem avea consumatori mediatici de elitã dacã le oferim prin presã (scrisã si audiovizualã) mesaje concepute simplist si difuzate fãrã nimic original în stilul de prezentare.
G.G.: Dati-ne un scurt istoric al gazetei “Graiul Maramuresului”.
A.C.: Ziarul “Graiul Maramuresului” îsi începe istoria nouã cu data de 22 decembrie 1989, în vâltoarea evenimentelor care treptat au readus România în lumea democraticã occidentalã. Zicem istorie “nouã“ întrucât un ziar cu acest nume a mai apãrut în Maramures în deceniul patru al secolului trecut, deci am preluat o traditie localã, tinzând s-o facem compatibilã, prin dezvoltare, cu parametrii contemporani ai exercitãrii profesiei de ziarist. De la un ziar cu patru pagini, tipar alb-negru, am reusit în doar 15 ani de aparitie sã-l aducem la o publicatie în 16 pagini, cu imprimare offset, din care 4 pagini sunt policromie. Cu 6 aparitii pe sãptãmânã am sporit, alãturi de tiraj, contactul cu publicul cititor, recent atingând nr. 4.500 de la înfiintare. Am înlãturat în mare parte decalajul tehnologic si sperãm si cel profesional care ne despãrtea cu ani în urmã de presa occidentalã.
G.G.: Amintiti cititorilor nostri care este regiunea, demografia si istoricul zonei Maramuresului. De asemenea, existã o parte a Maramuresului ocupatã de cãtre ucrainieni, ca si Nordul Bucovinei. Care sunt localitãtile ocupate si care sunt relatiile dintre maramuresenii de peste frontiera actualã cu maramuresenii din România?
A.C.: Prin aria de difuzare, suntem un ziar judetean sau departamental, locuitorii Maramuresului fiind aproximativ 600.000 de persoane, majoritatea români, în proportie de 80 la sutã. Restul populatiei este reprezentat de ucrainieni, maghiari, germani, romi si evrei (acestia din urmã tot mai putini în raport cu situatia demograficã de la 1900, sã zicem). Judetul, ca unitate teritorial-administrativã, cuprinde pe lângã Maramures si alte zone sau pãrti din ele cu specific folcloric si etnografic distinct (Chioar, Lãpus, Codru, partial Oas). Sub aspect istoric, Maramuresul are gloria si mândria de a fi tara voievozilor Bogdan si Dragos, întemeietori ai statului medieval românesc, iar în plan lingvistic este aria scrierii primelor texte românesti. Peste Tisa, în Ucraina, se aflã o mare parte a Maramuresului medieval, dupã cum nordul Bucovinei, cu orasul Cernãuti, au rãmas sub ocupatie sovieticã dupã cel de-al doilea rãzboi mondial. Relatiile dintre maramuresenii despãrtiti de actuala frontierã româno-ucrainianã sunt amicale, constând în vizite reciproce între rude si schimburi de delegatii oficiale la nivelul unor localitãti, însã restrânse ca întindere din cauza functionãrii unor vize restrictive de ambele pãrti si existenta unor puncte de trecere si vamale extrem de putine fatã de cererile manifestate de locuitorii de pe cele douã maluri ale Tisei. Un pod rutier nou construit dupã 1990 nu e utilizat pe mãsura necesitãtilor de ordin economic si cultural pe care l-ar impune volumul relatiilor dintre România si Ucraina.
G.G.: Poetul si ziaristul contemporan de exceptional talent Leo Bordeianu, co-editor al publicatiei “Limba Românã“ din Chisinãu, Basarabia, a scris cândva cã: “... niciodatã nu m-am simtit mai aproape de neamul si traditiile românesti ca atunci când m-am aflat oaspete al maramuresenilor si am petrecut cu ei obiceiurile strãbune de Crãciun...”. Cum explicati stoicismul cu care maramuresenii îsi pãstreazã traditiile strãbune, indiferent sub care ocupanti se gãsesc si indiferent în care perioadã din istorie se aflã (incluzând perioada post-industrialã actualã)?
A.C.: Nu cred cã e vorba de stoicism, ci pur si simplu de o vointã de a-si pãstra identitatea etnicã prin toate elementele sale componente, de la ocupatii si meserii, la limbã si port, inclusiv toleranta si ospitalitatea doveditã fatã de strãini. Ei stiu cã detin o zestre pe care o mostenesc din vechime si la care nu pot renunta (s-o înlocuiascã cu ce?). Oamenii sunt statornici locului si se simt stãpâni, chiar dacã sunt mai sãraci si adesea nevoiti sã meargã la lucru în tarã si, mai recent, în strãinãtate, spre a-si câstiga cele necesare traiului. Ei sunt receptivi la nou si la schimbãri, dar fãrã a renunta cu usurintã la conservarea traditiilor specifice care îi disting atât de pregnant în lume. A fi maramuresean înseamnã a fi om demn de respect în orice vremuri, mai bune sau mai rele, cum le dã Dumnezeu si cum, uneori, le provoacã istoria.
G.G.: Multi români au excelat din punct de vedere al profesiei lor odatã ce au ajuns în tãri strãine. Ce credeti cã îi face pe conationalii nostri sã reuseascã atât de des în strãinãtate, dar nu asa de bine, poate, si în patria-mamã?
A.C.: Contextul îsi are influenta lui, favorizând sau nu punerea în valoare a unor performante profesionale. Indiscutabil, în tãri strãine, prin motivatia plecãrii de acasã si prin scopul bine ales, aceste resurse personale sunt mobilizate mai intens decât în tarã, unde si organizarea si disciplina muncii lasã de dorit. Ca sã nu mai vorbim de rãsplata efortului, mult mai tentantã si mai stimulativã în strãinãtate decât în tarã. Dacã adãugãm si spiritul de competitie care intervine inevitabil si este mai accentuat, e firesc ca românii sã aibã randament mai ridicat decât în patria-mamã. Mama e totdeauna mai blândã cu copiii ei.
G.G.: Multi imigranti români din strãinãtate îsi pierd la scurt timp dupã sosirea în exil atât folosinta limbii române cât si se amalgameazã societãtii adoptive complet. De ce credeti cã ar trebui conationalii nostri sã-si respecte si mentinã legãtura cu Þara si cultura româneascã, în paralel cu dezvoltarea lor în cea adoptivã?
A.C.: Prin natura situatiilor, fiind foarte dispersati, e de înteles ca imigrantii români din strãinãtate sã-si diminueaze folosinta limbii materne si sã se piardã în societatea pe care o adoptã si în care sunt nevoiti sã se integreze. Nu vãd însã de ce si-ar ascunde identitatea, inclusiv prin nefolosirea limbii, cel putin în familie. E drept cã nu-si pot exersa limba nationalã într-o societate adoptivã, unde aceastã limbã nu e cunoscutã. Cu cine sã vorbesti româneste? În momentul în care se creazã mici comunitãti românesti, situatia se schimbã si pot fi cultivate si o seamã de valori specifice culturii nationale, nu neapãrat doar folclorice. Aceastã nevoie spiritualã nu si-o pot satisface decât prin mentinerea unei legãturi cât mai substantiale posibile cu cultura româneascã. Comunitãtile românesti din strãinãtate detin încã putine institutii (sociale, culturale, religioase etc.) prin care sã-si mentinã identitatea nationalã si sã-si afirme personalitatea în conformitate cu aceastã zestre de acasã, purtatã cu ei oriunde în lume. Dezvoltarea lor în tara adoptivã n-are decât de câstigat prin aceastã legãturã multiplã cu tara de origine.
G.G.: Cum pot cititorii "Meridianului Românesc" sã intre în contact cu dvs.?
A.C.: Legãturile sunt posibile pe multe cãi, electronice, telefonice, postale. Ziarul are pagina web pe Internet www.graiul.ro, telefon: 0262/221017, e-mail: graiul@graiul.ro, si o adresã: Redactia “Graiul Maramuresului”, Bd. Bucuresti nr. 25, Baia Mare, judetul Maramures, România.
G.G.: Domnule Cozmutã, multumim!
A.C.: Si eu la rândul meu!
